photo: October 2009

CHERHANA

Atunci cand o sa vorbesc despre un loc care mi-a intrat adanc in suflet, un loc in care timpul pare a nu mai fi, o sa vorbesc despre cherhanaua preferata…
Cred mai mult ca oricand ca orice om ar trebui sa aiba in suflet o cherhana sau macar un lucru, un detaliu, un graunte de nisip dintr-un loc magic pentru el…

Pornit din ultima civilizatie izolata pe o fasie de pamant intre doua ape nesfarsite, intr-o calduroasa zi de august 2004, am parcurs un drum infernal pana cand in zare s-a ivit umbra deformata a coltului meu de Rai.
De la Portita am plecat in mijlocul zilei, insotiti de stalpii falnici si vechi care ne marcheaza drumul si care ne spun ca odata, inspre salbaticie pleca cu viteza luminii, curentul electric… Aflat pentru prima oara intr-un loc ca acesta eram uimit de tot ceea ce vedeam, simteam si auzeam. Pe figura prietenului bun, Florin, care ma insotea, remarcam aceiasi umire pe care o citeam si pe fata mea atunci cand ma oglindeam in ochiurile de apa care ne sagetau drumul.

Mult curaj ne-a trebuit inainte sa luam rucsacii in spate si sa parasim ultima urma de civilizatie dintre ape. Dupa doua minute de mers salbaticia incepe cu adevarat: mii de insecte roiesc in jurul nostru, sute de pasari se auzeau in palcurile de stuf si se intreceau care mai de care in cantat, glasuri amestecate si indescifrabile ale broastelor colorau parca excesiv aerul. In bataie vantului arzator si sarat totul se misca si rasuna pe aceiasi voce. Nimic nu mai era asa cum stiam eu, totul se schimbase instantaneu. Lacul care ne calauzea, mai precis un canal, vibra de agitatia pestilor, iar peste fasia de nisip lata nu mai mult de 150 de metri se vedea marea a carei valuri muscau neincetat din tarm. Piciorele se afundau in nisip de parca zeul acestui loc ne silea sa ne descaltam si sa pasim cu bagare de seama in templul sau. Impresionante erau tufarisurile de catina care se intindeau de-a lungul potecii, iar atunci cand isi aruncau umbra lor mangaietoare asupra noastra ne facea sa credem ca vom izbandi si ca vom ajunge unde ne-am propus. Printre plantele de loboda salbatica ce ne mingaiau talpile, deja desculte, sagetau nenumarate carari pe care circulau grabnicele furnici nepasatoare. Toate animalele isi vedeau nestingherite de implinirea ritualurilor zilnice.
Ne deplasam din ce in ce mai greu, deja rucsacii erau o povara care stirbea din dorinta de a merge mai departe. Dupa o vreme de mers “linia arbustiva” s-a interupt, acum nu mai ne puteam bucura de umbra lor racoroasa ci din potriva poaceele si micile tufisuri spinoase zgariau pielea transpirata. Numaram stalp cu stalp si calculam distante insa iluziile optice isi intrau in drepturi. Am hotarat sa ne apropiem de mare, cu fiecare pas mugetul inspumat al marii devine din ce in ce mai pregnant, arsita se potolea in bataia brizei... Simteam sarea din aer care ne usca fata. Am trecut digul de scoici care strajuia plaja si am pasit nisipul fin al inspumatei ape sarate.

Impresionant, aici parca numic nu are sfarsit, Portita era in spate mult si abia se mai intrezarea, inspre mare orizontul parca nu mai avea margini, in fata se vedea plaja infinita care la un moment dat cotea si intra in mare, in stanga se vedeau tufisuri si zidul de stuf ce anunta sfarsitul uscatului. Plaja era atat de alba incat ne manjea talpile, nisipul era ciudat, de fapt era o tocatura de cochili si valve ale miliardelor de moluste care si-au gasit sfarsitul prin aceste tinuturi salbatice. Mai vedeam trunchiuri de copaci slefuite de apele sarate, trunchiuri ce ne dadeau impresia unui peisaj apocaliptic datorita crengilor contorsionate si albicioase pline cu crustacee ciripede. Daca incercai sa misti trunchiurile de la locul lor nu ai fi reusit, totul era cimentat in nisip, totul era cimentat in timp… Am decis cu greu sa continuam drumul, apa se terminase iar setae devenea din ce in ce mai pregnanta, aveam putina mincare insa din cauza lipsei de apa nu o puteam gusta. Buzele refuzau sa zambeasca ferindu-se parca de sarea ce era purtata de vantul deja intetit. Desi mergem cam de patru ore stalpii care srajuiau poteca refuzau sa se termine, fapt ce devenise deja suparator, aveam impresia ca pornisem de o vesnicie nu am inaintat deloc. Cand ma uitam in spate ma consolam... Portita nu mai era… Inaintarea a fost foarte lenta, deoarece ne-am oprit de multe ori pentru a admira natura si pentru a o surprinde in obiectiv. Acum privesc la poze si imi dau seama ca nu am surprins nimic din complexitatea nebanuita ale acelor locuri.
Inspre seara am ajuns la o cherhana foarte mica care era parasita si impracticabila, am cautat un loc pe langa ea si ne-am grabit sa punem foaia de cort deoarece se anunta furtuna. In scurt timp am montat prelata si am umflat saltelele pe care le-am asezat sub ea. Am rupt cateva buruieni si le-am pus intre pamant si marginile prelatei in spearnta ca vom impiedica tantarii sa ajunga la noi. In cele ce urmeaza o sa relatez cateva din trairile ce le-am simtit dupa lasarea noptii, trairi si sentimente care sunt inca vii in sufletul meu. Era bezna si o liniste venita parca din mormant, auzeam doar focul cum furios incerca sa se ridice inspre cer. In departare se observa apropierea unei furtuni care speram sa ne ocoleasca cu toate ca eram insetati iar ploaia ar fi insemnat sfarsirea suparatoarei senzatii de sete. In acele clipe in care priveam cum ard lemnele de corn ma simteam implinit... E greu sa definesti starea aceia, cand stii ca ai calatorit peste cinci sute de kilometri sa ajungi unde esti, cand stii ca tot ce te poate tulbura e atat de departe. Stateam amindoi intinsi pe iarba, de o parte si de cealalta a micului foc si depanam amintiri si judecam situatii mai drept ca niciodata. Dupa lasarea intunericului am intrat in “cort” unde era liniste si mai cald, eram dominat de o stare de pace profunda, insa dupa un timp aceasta stare a fost rupta de fulgere si tunete indepartate care dupa parerea noastra veneau atat de pe mare cat si de pe Razelm. Nu vedeam decat lumina de la tigarea lui Florin, distingeam oarecum umbrele fetei lui atunci cand tragea cu tarie din ea. Pe fundal se auzea zumzetul suparator al tantarilor care deveneau din ce in ce mai numerosi, apoi a inceput sa se auda plansetul trist si pesimist al cainelui enot, desi stiam ca e un animal inofensiv in mintea noastra erau nutrite scene de groaza. La un momentdat tantarii au devenit atat de multi incat nu mai puteam respira, galagia pe care o produceau era asurzitoare, devenisem niste victime oarbe ale insetatelor insecte. Dupa cateva zeci de minute de orgie insingerata incepe vantul cu o putere uimitoare, tunetele se intensifica groasnic, totul era luminat in jurul nostru, auzim primele picaturi de ploaie care se lovesc violent de foaia de cort. Simteam curentul de aer rece cum intra neiertator pe sub prelata, tot pamantul se cutremura sub noi... A incoltit ideea mortii... ne temeam cumplit ca o sa trazneasca betele metalice care tineau foaia de cort. Stateam cat mai adunati pe saltele sa evitam frigul, aveam ochii inchisi, ma rugam sa adorm sa nu mai simt asa tare furia naturii, simteam mirosul ploii si mirosul tigarii din mana tremuranda. In adancul gandirii prindea contur propia critica, traisem clipe mai grele pe munte si aveam cunostinte despre tehnici de supravietuire, de orientare si despre echipamentul minim necesar. In aceasta expeditie ignorasem majoritatea regulilor doar pe baza unei idei gresite care mi-a dat impresia ca in Delta totul vine de la sine. Intr-un final vremea se domoleste si simt pleoapele grele.
Parca prin vis simteam furia tantarilor... cand am deschis ochii era deja lumina, era ora sase, ceea ce inseamna ca dormisem patru ore. Florin deranjat mai devreme de tantari era deja pe marginea lacului si isi omora timpul pescuind. Afara cerul era senin fara nici un nor, si se intrezareau deja primele raze ale soarelui. Desi dormisem extrem de putin in raport cu efortul depus si cu oboseala acumulata, nu ne simtem in nici un fel slabiti. Am trait aceste senzatii si in expeditiile montane, cand dormeam foarte putin iar ziua eram capabil de un efort nealterat. Eu vreau sa pun toate acestea pe seama efectului de STRES COMPENSATOR, care in aceste situatii functioneaza foarte bine. Cred, deci, ca este vorba de o forta interioara care se activeaza atunci cand faci ceva nou si foarte placut, atunci cand iti doresti cu adevarat sa mergi mai departe, atunci cand sufletul este alimentat continuu cu senzatii si trairi marete. Am observat in multe randuri ca acest stres in loc sa te oboseasca, sa te secatuiasca, iti improspateaza puterile mereu, te face sa mergi mai departe. O sa trag o concluzie si o sa spun ca este foarte important, chiar vital, ca oriunde sa pleci cu mintea si sufletul limpede transformint totul intr-o aventura.
Cea mai suparatoare era acum senzatia de sete continua care devenise extrem de pregnanta. Pana si ultimul stalp, care cara firele pe spinare, ranasese acum in urma… Dar pe mare era spectacol, nimic nu ne impiedica acum sa vedem cum arata rasaritul la capatul Lumii. Am ajuns pe plaja si am asteptat pana cand un coltisor de foc s-a ridicat din apa, aveam lacrimi in ochii de fericire, realizasem ceva cu adevarat maret. Orice efort si sacrificiu erau rasplatite acum de natura cu varf si indesat. Toata apa marii reflecta intr-o culoare rosiatica si toate fiintele se bucurau de iesirea soarelui. Nici nu se ridicase discul de foc bine din mare si deja simteam caldura, stiam ca va fi o zi arzatoare asa ca ne-am inarmat cu mult curaj si am pornit mai departe.
Acum curiozitatea noastra era captata de o casuta care parea ca sta in aer, pas cu pas ne apropiam de ea, era o cabanuta suspendata pe o structura stabila de otel. Speram ca vom gasi pe cineva acolo care ar putea sa ne ofere o gura de apa, pentru ca era tot ce ne doream. Am parasit plaja si ne-am indreptat inspre lac, de unde am inaintat pana cand am ajun la casuta ecologilor. Aici nu era nimeni, am urcat pina sus pe structura de otel si am patruns in casuta printr-un orificiu aflat in podea. Aceasta era o constructie din lemn patrata cam de doi metri pe doi, avea cate 2 orificii de supraveghere pe fiecare latura protejate de obloane. Cand am ridicat acele obloane s-a dezvaluit in fata mea nesfarsitul de apa care ma inconjura din toate partile. In nord aveam nesfarsita mare si Razelmul, cu lacurile lui adiacente, despartite de fasia alba de nisip care inainta pana la orizont unde puteam distinge ca o urma, o cherhana, acesta era drumul pe care aveam sa il parcurgem in continuare. Nu la mare distanta de noi se mai afla o cherhana care avea o forma simpla, dreptunghiulara, acolo zaream un par care se ridica de la sol vreo cativa metri in aer…era o fantana. Cu masuratori pe harta determinasem pozitia casutei de supraveghere, se afla cam la 9 km de Portita si la 5 km de Periteasca. In total era o distanta relativ mica de 14 km care in mod normal se parcurge in cel mult 3 ore, dar acolo totul pare mai lung, caldura oboseste si secatuieste organismul inimaginabil de mult, as putea spune ca in conditiile in care am parcurs noi acest drum, kilometri s-au triplat.

Dar iata-ne grabiti inspre acea cherhana cu gandul la apa rece din fantana, aveam acum o energie fantastica ce ne impingea uimitor din spate, energie care s-a stins atunci cand ne-am apropiat si am realizat ca nu era nici o fantana. Plini de frustrare si cu nervi intinsi la maxim, ne-am tras sufletul la umba cherhanalei dupa care am inceput sa exploram imprejurarile. Acum nu mai aveam rucsaci in spate si ne puteam misca mult mai repede. Am descoperit acolo, in vecinatatea cherhanalei o lume de mult apusa. Mi-a atras atentia numeroasele plante xerofile care isi faceau veacul pe dunele sarate, aveau adaptari foarte interesante si forme neobisnuite. Am mai vazut pe sub daramaturi trei specii de serpi, doua speciide soparle, una dintre ele fiind rara soparla de nisip. Insectele colcaiau peste tot atunci cand ridicam scandurile care acopereau nisipul si care permiteau pastrarea unei anumite umiditati. Foarte multe rozatoare care probabil canstituiau hrana serpilor, paianjeni uriasi care nu se temeau de prezenta noastra, lacuste care erau cu miile pe tufele din jurul cherhanalei si nu numai.
Acel loc era plin de istorie, tot ce vedeam in jurul nosru se lega de trecutul pescarilor: pe peretii cherhanalei erau lipite luminari arse pe jumatate, intr-un colt trona o lampa cu petrol afumata, paturile erau dispuse unul langa altul, saltelele erau deja roase de moli, o usa purta un lacat mare semn ca acea cherhana poate mai era folosita din cand in cand, poate in anumite sezoane de pescuit la mare, drumul inspre mare era pecetuit de o cale ferata ingusta pe care era un vagonas inca functionabil, care facea legatura dintre plaja si cherhana, geamanduri ingropate in nisip, capete de parama care aveau soiuri de innodaturi complicate, bucati de lotci, nuiele de corn legate in cercuri, bucati de polistiren de forme bine definite, ancore, bolonani legati cu funie si multe alte lucruri pescaresti care aparent nu aveau nici o insemnatate, animau vecinatatea cherhanalei. Dar toate aceste mici amanunte pe care eu le-am notat mai mult vizual undeva adanc in mintea mea aveau sa prinda deosebite intelesuri pe parcursul anilor in care am vizitat cherhanaua de la Periteasca.
Priveam la un tub cam de 50 cemtrimetri in diametru care iesea direct din pamant la vreo suta de metri in fata noastra, ne-am dus acolo sperand ca in sfarsit gasim fantana mult rafnita, insa acel tub era plin cu pamant si fiare. Acum dezamagirea era mult mai mare avand in vedere ca aceasta era ultima cherhana unde mai puteam gasi apa iar pana la Periteasca mai erau cel putin 4 kilometri care in aceste conditi se transformau in mult mai multi, iar marea intrebare pe care ne-o puneam acum era daca la sfarsitul drumului o sa gasim pe cineva care sa ne dea apa. Peste cativa ani am aflat ca la acea cherhana exista o fantana, fantana in care pescarul isi pastra apa minerala si vinul. Cu mancarea inca stateam bine avand in vedere ca aveam vreo trei conserve la noi din care nu reusisem sa mancam nici macar una din cauza deshidratarii.
Pornim intr-un final inspre nord cu gandul ca acum nu mai avem nimic de pierdut, inapoi drumul era oricum prea lung iar in fata aveam totusi credinta ca vom primi apa, iar daca nu, in ultima instanta, am fi baut dintr-un canal, in speranta ca o sa gasi ceva ape mai curate. Dupa putin timp de mers auzim o masina care venea cu viteza dinspre Portita, se opreste langa noi si apoi auzim o voce groasa si autoritara care ne cere socoteala despre faptul ca ne aflam in aceste locuri. Era Politia de Frontiera care ne cerea insistent sa prezentam actele si motivele pentru care ne aflam acolo, noi ceream insistent doar… apa. Am dat cartile de identitate si ei au scos o sticla de doi litri de apa minerala rece pe care mi-au pus-o in mana si m-au indemnat sa beau, nu pot spune ce emotie am avut cand am simtit bidonul rece si condensul de pe el, totul a reinviat in mine, acum am simteam iara satisfacut si multumit de aventura in care ma angajasem. Dupa ce am baut putina apa am dat sticla lui Florin, apoi am fost supusi la un mic interogatoriu de catre baietii de la Frontiera, de unde au aflat ca suntem in excursie si ca vrem sa ajungem la Periteasca, acestia s-au oferit sa ne duca cu Jeep-ul pana la cherhana, si din punctul in care ne aflam am mai facut cateva minute pana la destinatie.

Ne apropiam vazand cu ochii de cherhana, aceasta era o constructie maricica de culoare gri, cu acoperis de stuf , avea un canal in fata, un mic ponton, si ceva constructii pe langa ea. De la intrarea in cherhana pornea o cale ferata pana la malul marii, care nu se gasea la mai mult de 150 metri.

Am facut cunostinta cu pescarii care se aflau pe ponton si reparau un motor de barca rusesc. Aveam la noi un bidon de palinca de jumatate de litru, l-am oferit pescarilor in schimbul unui bidon de apa, acestia au ras spunind ca ne dau apa si fara sa le dam bautura. Erau acolo vreo cinci pescari plus seful lor, omul care avea sa ne devina ulterior ca un tata, apoi am mai facut cunostinata cu un card de baieti si fete care venisera in vacanta de peste lac, din Sarichioi. Mai erau acolo vreo sase caini dintre care ne-a atras atentia o catea de ciobanesc german pe care o chema Molda si care parea a fi conducatoarea haitei, era de o inteligenta iesita din comun, era singura care ne privea ca pe niste intrusi, era preferata stapanului, ea de fiecare data manca prima, si tot ea ii conducea pe ceilalti la vanatoare.

Dupa ce ne-am adapat si am mancat o conserva de fasole am avut timp de relaxare, de pescuit si de explorare a locurilor. Acum ma simteam in Rai, aveam apa, aveam umbra si spatii racoroase, aveam un canal maricel si o mare unde sa ne scaldam, inspre vest zaream Delta in toata splendoarea ei, in nord vedeam continuarea nesfarsita a desertaciunii prin care noi umblasem, vedeam pescarii care lucrau de zori la plase, il vedeam pe Florin care pescuia linistit la umbra vegetatiei…totul era ca…ca o zi perfecta la Periteasca.

Cherhanaua din fata se inchidea cu niste porti mari de fier, iar hala racoroasa in care aveam sa impartasesc mai apoi din munca pescarilor, se fereca cu usi de lemn, acolo pe ponton erau doua camere foarte mici de locuit care purtau, paturi vechi dar inca functionale. Undeva pe partea stanga a canalului vedeam o casa destul de mare, cu acoperisul din stuf si o culoare galbuie, invechita, care arata trecerea timpului si probabil a intemperiilor de la margine de mare. Am iesit din prima cherhana si am mers usor spre partea din spate. Pe partea stanga se afla o camera mica care purta foarte multe conductoare electrice si instalatii de produs curentul, deci acolo ar fi trebuit sa se fi aflat generatorul electric care dupa infatisarea instalatiilor si a prizelor producea atat 380 cat si 220 de volti. Apoi urma o cladire lunga care se afla jumate in pamant si care era captusita cu stuf, mai vazusem astfel de amenajari asa ca imediat am dedus ca este o ghetarie, apoi pe partea dreapta a urmat o casa mare in forma de “U” care era locuita de pescari si de familiile acestora. Dupa ce am trecut de aceasta casa am intrat pe o usa de sarma care starjuia un complex de cherhanale, acum aveam in fata o cherhana care pare mult mai veche decat cea din fata, era foarte lunga, acoperisul imi ajunjea aproape langa cap, aici in spate se simtea altfel racoarea, aerul era mult mai umed, vedeam in fiecare parte stuf, solul nu mai era atat de nisipos, iar vegetatia era abundenta, intrasem pe teritoriul deltei... Dupa ce am trecut de pontonul cherhanalei am vazut ultima casuta, era o casa micuta din chirpici cu o masa in fata, cu trei copaci care ofereau o umbra magica, cu un loc in care se curata peste, avea imprejur un gardulet frumos de lemn, si o vita de vie care umbrea iesirea, in spatele ei era o gradina de zarzavat, o afumatorie si o magazie mica afectata. Din prima secunda acel loc m-a fermecat, m-am simtit atat de bine incat nu am mai plecat un timp de acolo. Stateam pe cimentul racoros si ascultal natura, priveam fermecat apa, unduirea stufului, casuta, vatra de foc si ciaunul, in acel moment pana si Molda care ma urmarea neincetat s-a imblinzit si a venit langa mine, am simtit cel mai adanc ca tot ce am suferit pentru a ajunge aici a meritat, ca toata oboseala acumulata din Brasov, am puterea de a o inneca in canal, ca toate pasarile canta acum pentru mine... in acel moment s-a conturat cel mai tare dorinta de a reveni in aceste locuri… Acel sentiment de implinire si pace interioara, l-am simtit de zeci de ori, este atat de profund si de puternic incat fiecare parte a corpului se bucura ca exista si ca este acolo, parca este un drog puternic pentru noi acea bucata de pamant, avem nevoie de Periteasca ca de aer. Imi dau bine seama de neputinta cuvintelor de a descrie acele dimineti insorite de la cherhana cand savuram o cafea si o tigare la masa de beton, sau de clipele in care mancam cel mai bun peste din lume si apoi ne odihneam la umbra.

Ne bucuram apoi de clipe frumoase, mergem cu barca inspre gura de iesire a canalului in complexul lagunar Razalm-Sinoe. Admiram vegetatia, pasarile, nuferii, serpii care fugeau speriosi din fata barcii, salciile leganate in bataia vantului... Mergem cu barca... iar eu ma bucur de primele lectii de vaslit, zarim in fata o ruptura in vegetatie si valurile inspumate ale Razelmului care patrund in canal. O cotitura de 90 de grade si am patruns in nesfarsitul de ape. Este coplesitoare senzatia care o ai atunci cand din apele linistite ale canalului intri brusc in universul zbuciumat al marelui lac... Ti se face frica iar puterea naturii este simtita si in maduva oaselor. Eram amindoi mirati cum poate un lac sa fie asa mare. Unde e sfarsitul lui? e imens pe harta, dar aici e... e numai el. Vedeam doar inspre nord limita lui, undeva in departare vedeam vegetatia care strajuieste canalul Dranov si atat. Aveam impresia ca valurile violente ne vor inghitii, apa era tulbure, minuiam cu greu baboicile, totul era apocaliptic.

Seara am iesit cu totii la mare, am strans lemnele esuate pe pe plaja, toata lumea s-a mobilizat si in cinstea noastra s-a aprins un foc de toata frumusetea. Era inalt de peste trei metri, stralucea divin in valurile marii, lumina plaja care era din cand in cand orbita de bliturile noastre.

Invitati la masa, am fost bagati intr-o camera micuta si plina de tantari. Am mincat pe saturate... peste, nu stiu ce fel pentru ca era aproape bezna, dar era cu siguranta cel mai bun peste mincat de mine vreodata. Era fiert intr-o zeama sarata, il mincam cu cartofi dulci... ma intrebam cum pregatesc ei o zeama asa buna?! Mai tarziu am aflat ca acel preparat se numeste “marasol” si este peste fiert in apa cu sare, cea mai simpla reteta din lume... cea mai gustoasa din lume...
Ne gandeam unde o sa ne amplasam cortul, am intrebat pe pescar si acesta a ras... “daca aveti de gand sa dormiti afara va alung de langa cherhana !!!”, nu vroiam sa deranjam dar nu am fost chip sa il convingem de asta. Am dormit in casa din spate in paturi comfortabile, a fost cald si bine, tantarii au lipsit complet cu toate ca afara se auzea orgia. Nu imi amintesc cand am adormit, trebuia sa ne trezim de dimineata dar nu a fost cu putinta sa ne dam jos din pat mai inainte de ora opt.

Dimineta la Periteasca... nimic mai frumos pe lume, soarele mingaia blind apa si stuful, mirosul specific de balta este pregnant, umezeala si racoarea aerului iti mingaie fata, pestii se zbat la suprafata apei, cainii se alinta pe langa piciore, broastele canta, pasarile ciugulesc insecte la marginea apei, serpii se soresc pe fiecare refugiu, salciile din fata cherhanalei suiera la trecerea vantului linistit, totul este rupt din bazme... totul este adevarat. Asezati la masa de beton ne miram de tot ce este in jurul nostru, bem cu pofta din cafea si privim ingandurati la apa din fata noastra. Dupa inviorare ne urcam in barca si vaslim energic pana la cherhanaua din fata unde gasim pescarii in toiul lucrului. Luam seama la muncile care le fac si la dibacia cu care isi croiesc drum prin itele incurcate ale setcilor. Regasim acolo pe ponton o serie de obiecte care care le-am vazut si la cherhanaua de ieri, cherhana care se numeste Periteasca Mica.
Decidem apoi sa face o plimbare pe plaja si pe fasia de nisip care desparte marea de delta. Intentia mea era cercetarea faunei si florei din imprejurimile cherhanalei. Am ramas foarte placut surprins de diversitatea taxonilor, de infatisarea “oazelor de catina”, de multitudinea de scoici, de mirosurile care ne imbiau sufletul, de plaja salbatica si de virginitaea marii. Se vad urmele de porci mistreti pe plaja fina, probabil ei vin noaptea aici pt a se hrani cu scoici, nisipul din jurul arbustilor e scormonit tot de mistretii in cautare de hrana. Din loc in loc chiar linga plaja se gasesc arbori micuti si teposi in care cuibaresc soimii. Am vazut chiar si puii in cuib, erau mari si acoperiti de un puf rozaliu, deosebit de vioi si chiar agresivi. Stateau cite doi in cuib ca niste ghemotoace galagioase. Mergand pe plaja am simtit un miros puternic de putrefactie din ce in ce mai pregnant, am vazut apoi cadavrul unui delfin esuat, oare ce patise, oare a fost prea batrin sau prea bolnav, sau poate a fost atacat de ceva vietate marina... Toate aceste intrebari erau atat de noi si de interesante incat imi dadeau un sentiment deosebit, aveam impresia ca eu sunt primul om care a calcat pe acolo, aveam impresia ca descopar o noua latura a mea, o noua fata a lumii.

In apa, din loc in loc, erau bagate plase atirnate de araci, eram curios ce se petrece acolo, in apa pina la genunchi. Am intrat de graba in apa limpede, am verificat plasele, cateva specii de pesti, vreo doua meduze si cativa crustacei mici se zbateau incurcati in setca. Totul era bine pus la punct, plasele curate aranjate bine si simetric pe bete, plumbii erau pe fund, iar intreaga sructura era asezata intr-o anumita pozitie in functie de directia curentului. O intreaga arta pe care aveam si noi sa o deprindem in anii urmatori in care am revenit la Periteasca. Mi-a atras atentia chefalul si calcanul din plase din care probabil mincasem si noi cu o seara inainte. Spre uimirea mea am vazut si pesti de apa dulce, veniti probabil din estuar de la Sfantul Gheorghe.
Ce curata este apa aici la Periteasca si ce calda, bogata in fauna este exact natura nederanjata, minunata si miraculoasa pentru ochiul iubitorului de natura.
Imi este asa de cunoscuta acea imagine deformata a cherhanalei pe care obisnuiesc sa o admir momente in sir, atunci cand sunt la departare de ea, cand ma plimb pe plaja sau prin tufele de catina... este asa de revelator acel sentiment de intoarcere dupa ce ore intregi am hoinarit prin pustietate, prin calduri sarate, prin desertaciuni in cautare de... nimic concret.
Despre plecarile de la Periteasca nu o sa povestesc nimic dar cu siguranta o sa imi aduc aminte de toate revenirile de peste ani si ani.